Exista in societatea actuala o zona cultural artistica, unde, in mod paradoxal, comunitatea gay se intalneste, aproape simbolic, cu cele mai frumoase aparitii feminine.

Gay-i sunt obsedati de frumusetea si gratia exceptionala a manechinelor, fotomodelelor, divelor muzicii sau ale cinematografului si asta aproape indiferent de subcategoria careia ii apartin ei: bears (grasutii nu tocmai tineri), cei in costume scumpe care merg la birou, cei saraci sau modesti, cei hype: hair stylisti, designeri de haine, artisti sau travestitii (tele). E o fascinatie straveche izvorata din admiratia instinctiva pe care comunitatea gay o are pentru stralucire, pentru vizibilitate, generata de enorma dorinta de a seduce. Nu vom intra in demne si academice speculatii socio-psihologice legate de acest subiect, ci vom incerca sa vedem cum aceasta stare de fapt s-a reflectat in viata artistica contemporana, in ceea ce se cheama “cultura balului” din zona LGBT si nu numai. In anul 1990, Madonna, una dintre icoanele cele mai celebre si influente ale comunitatii gay, a lansat un hit cu numele Vogue si a adus cu aceasta ocazie in atentia publicului dansul adiacent: vogueing.

Se cuvine sa precizam si asta, pentru ca putina lume stie ca, de fapt, dansul provine din subcultura gay si a intrat, datorita artistei, in circuitul mainstream-ului de club si in topurile muzicale. Acest dans isi are originea in anii 1930 si se dezvolta in comunitatea gay afro-americana si latino, din cartierul popular Harlem din New York. El se caracterizeaza prin miscari angulare, lineare, rigide si gesturi complexe ale picioarelor si corpului si in special ale mainilor, prin pozitii stilizate la maximum si mai ales prin imitarea gesturilor extrem feminine ale divelor hollywoodiene si ale manechinelor ce apar in paginile revistei Vogue, revista de fashion style foarte indragita atunci si acum.

De altfel, dupa cum se deduce cu usurinta, numele dansului este derivat din numele revistei. Vogueingul apare in cateva cluburi newyorkeze tinute de drag queens (barbat care se deghizeaza, imbraca si fardeaza(drags) exagerat in femeie cu scopul de a performa un spectacol; a nu se confunda cu travestitii sau transsexualii) si numite sugestiv sali de bal si evolueaza din simpla performanta de a merge ca un manechin cu pozele specifice, in dansul complex pe care il cunoastem astazi. In istoria acestei coregrafii exista mai multe stiluri si doua perioade distincte: vogueingul de dinainte de 1990 sau scoala Veche si cel de dupa numit si Noul Stil. Daca prima perioada era caracterizata printr-o mai mare gratie si referiri evidente la divele holywoodiene si la feminitatea lor epatanta, noul stil se defineste prin gesturi mai rigide la care se adauga elemente de pantomima, iar pe alocuri asemanarea cu break dance-ul (dans macho, totusi) e frapanta.

Acest lucru se observa in paralela pe care automat o faci intre filmele documentare “The Freshest Kids” (documentar din 2002 care retraseaza istoria competitiilor de bboying, dans devenit apoi break dance; inceputurile acestui dans si stil de viata se petrec in cartierul Bronx din New York in comunitatea afro-americana si latino in jumatatea a doua a deceniului 7 al secolului trecut) regizat de Israel, dedicat istoriei break dance-ului si “Paris is Burning” (documentar realizat in 1991, adica la un an dupa aparitia videoclipului Madonnei, Vogue (1990), si in care este vorba despre competitiile de cat walking si vogueing din “Salile de bal”) in care sunt descrise cu umor competitiile vogueing din “Salile de Bal” gay, regizat de Jennie Livingston. Exista mai multe scoli de vogueing cu stiluri si denumiri proprii, care s-au dezvoltat in jurul cluburilor dotate cu sali de bal necesare competitiilor de dans si de cat walking. Ele se mai numesc si case, aluzie la casele celebre de moda de la care de altfel si-au si imprumutat numele stilurilor de vogueing : Casa La Perla (celebra casa ce produce lenjerie feminina de lux), Casa Manolo Blahnik (mitic creator de pantofi newyorkez), Casa Revlon, Casa Milan etc. Aceste case sunt conduse de o “mama” gay, travestita sau drag queen in cele mai multe dintre cazuri si uneori, rar, de un tata al casei.

Aceste case joaca deseori si un rol protector pentru unii dintre membrii ei, in special pentru tineri orfani si pentru cei pe care familia biologica ii respinge din cauza orientarii lor sexuale. Intre aceste case, la care se adauga si performeri de vogueing independenti au loc competitii acerbe si amuzante pentru dans, cat walking costume si peruci, iar premiile in bani nu sunt deloc neglijabile. As merge mai departe si m-as hazarda sa compar, aceste competitii cu foarte cunoscutele bboying, batai simbolice intre dansatorii strazii. Vogueingul s-a raspandit cu viteza pe tot teritoriul nord-american si este prin excelenta o (sub)cultura urbana, intotdeauna atasata de marile orase.

Desi in Europa nu se practica la scara intinsa ca in Statele Unite si nu exista case si competitii de vogueing renumite ca pe continentul nord-american, totusi, celebritatea dansului e prezenta, in primul rand datorita hitului “Vogue” al Madonnei si prin intermediul mediei, totusi, nu de putine ori, in cluburile gay europene asistam la astfel de intreceri. Muzica folosita cu predilectie de catre dansatorii de vogueing a fost disco in anii 1970, iar de prin ‘80 incoace diverse forme de house si electro dansant.