Cursul de schimb euro-leu a scazut de la 4,36 lei/euro in urma cu o luna si jumatate la 4,28 pe 29 decembrie 2011, s-a regrupat la 4,34 in ziua urmatoare si s-a redus din nou spre 4,3. Volatilitatea nu-i opreste insa pe unii actori din piata sa parieze, in continuare, pe un curs de 4 lei/euro.

Din pacate, mizele puse pe un astfel de nivel se pot dovedi deosebit de riscante avand in vedere ca, intr-adevar, trecerea de la standardele romanesti de contabilitate la cele europene (IFRS) constituie cadrul ideal pentru vanzari masive de valuta pe termen scurt, dar o apreciere brusca a leului are toate sansele sa largeasca deficitul structural de care s-a vorbit insistent in ultima perioada. Motiv pentru care Banca Nationala a Romaniei ar trebui sa nu lase rata de schimb sa coboare sub 4,25 lei/euro.

Care este legatura intre o intarire a leului si un derapaj structural? Cand moneda locala se apreciaza brusc – fara sporuri de productivitate in spate -, singurul element de reechilibrare a productivitatii ramane, in Romania, somajul. Ni-l permitem? Din cate se stie, lucratorii indirect productivi de la stat sunt destul de dificil de disponibilizat, si cei sacrificati ar fi tot salariatii direct productivi din sectorul privat.

Cu riscul de a creste astfel deficitul fiscal structural, in contextul micsorarii numarului de cotizanti efectivi. Utilizez acest ultim termen pentru ca daca statul le atribuie angajatilor sai niste salarii pe care apoi le impoziteaza ori le da direct lefuri netaxate e cam acelasi lucru. “Substanta” impozabila, pe baza careia sunt platiti bugetarii, se creeaza in sectorul privat.

Sigur ca Guvernul poate reactiona la fel de prociclic cum a facut si pana acum prin majorari de taxe si contributii. Numai ca un nou “bombardament” fiscal ar escalada somajul ca urmare a unei noi runde de falimente si ar constitui un factor suplimentar de dezechilibru structural. Astfel incat cea mai la indemana cale pentru a se conserva echilibrul este ca leul sa nu se aprecieze semnificativ, pentru a satisface conditionalitatea economica potrivit careia majorarile salariale si intarirea monedei locale nu trebuie sa depaseasca sporurile de productivitate.

In aceeasi ordine de idei, avand in vedere ca deficitul structural se gaseste in corelatie directa cu incasarile si nivelul de angajare, e prea putin inspirat sa fie inclusa o limitare in Constitutie, atat timp cat macrostabilizarea nu s-a incheiat in Romania.

Cu alte cuvinte, PIB-ul, inflatia, PIB/locuitor, raportul dintre populatia activa si pensionari ori relatia lucratori direct productivi/indirect productivi variaza impredictibil. Iar cand introduci ceva in Legea fundamentala o faci cu intentia sa n-o mai schimbi in urmatorii 50 de ani. Daca Guvernul va observa insa, peste doi-trei ani, ca s-a modificat dramatic raportul salariati-pensionari, prima reactie a sa va fi sa regleze deficitul structural din arierate – sa amane plata salariilor si a contributiilor sociale pentru angajatii sai ori sa-si achite cu intarziere facturile catre furnizori.

Ceea ce ar insemna ca statul, fiindca n-a tinut cont de faptul ca variabilele nu sunt stabilizate macroeconomic, se va servi de deficitul ciclic pentru a-l regla pe cel structural. Elaborarea unei legi si includerea in ea a unui plan multianul ar fi o alegere mult mai buna decat transformarea unui element economic intr-o restrictie legislativa inglobata in Constitutie.