Una din legendele care circula despre inflatie este ca, in cifre mici, ajuta ”organismul economic” sa prospere exact cum un pahar de vin pe zi ajuta corpul uman sa fie sanatos. Nu ma intrebati ce inseamna un nivel ”mic” al inflatiei, istoria ideilor a inregistrat felurite pareri – dar, ca si cu vinul, gusturile nu se discuta!. Astazi bancile centrale considera ca o inflatie mai mica de 3% pe an este tocmai potrivita.

Dar de unde comparatia cu paharul de vin? Din ipoteza ca cresterea preturilor ii predispune pe oameni sa priveasca cu optimism mersul afacerilor. De exemplu: daca muncitorul vede ca salariul lui creste in timp, atunci este motivat sa-si dea interesul la slujba; daca firma vede ca pretul ei de vanzare creste, atunci este stimulata sa investeasca in cresterea productiei.

Aceasta viziune naiva asupra comportamentului antreprenorial ignora faptul ca toti agentii economici sunt motivati in actiunile lor de obtinerea unui profit. Optimismul sau pesimismul nu pot inlocui rationalitatea calculului economic ca temelie a activitatii economice. Oricat de pesimisti oamenii trebuie sa consume, deoarece au nevoi; oricat de optimisti, oamenii nu pot cheltui anticipari optimiste, ci resurse. Indiferent cat de increzatori sunt agentii economici in cresterea economica viitoare, ei nu pot investi astazi mai mult decat resursele economisite disponibile.

Este adevarat, omul este animat de anticipari. Dar, daca stam sa ne gandim bine, ne dam seama ca actiunea antreprenoriala eficienta este animata de anticipari corecte, nu neaparat optimiste! Salariatul care munceste cu sarguinta la slujba nu se lasa influentat de imaginea unui salariu mai mare in viitor decat daca poarta ochelari de cal.

Daca, in schimb, realizeaza ca inflatia reprezinta cresterea generala a preturilor, atunci toata sarguinta lui se va evapora pentru ca va intelege ca un salariu mai mare platit pentru a cumpara bunuri mai scumpe ii va aduce aceeasi bunastare (putere de cumparare). De asemenea, firma nu va sta cu ochii doar pe pretul de vanzare, ci si pe pretul de cumparare, adica pe costuri, pentru ca din diferenta „venituri-cheltuieli” ii apare profitul; sau pierderea, daca preturile materiilor prime cresc mai rapid decat preturile bunurilor finale.

Cu alte cuvinte, doar daca adoptam o perspectiva reductionista asupra comportamentului uman putem crede in valentele emotionale pozitive ale inflatiei.

Dar chiar abstractie facand de anticipari, argumentul nu duce la concluzia la care tinteste deoarece propune a viziune simplista asupra distributiei masei monetare. Sa presupunem ca poporul e cuprins brusc de pesimism iar carmaciul monetar decide sa tipareasca bani pentru a ne sustine moralul.

Banii nou creati nu ating simultan toti agentii din economie, ci se filtreaza prin diverse stadii ale structurii productiei. Ca atare, in prima faza, doar anumiti agenti (cei care obtin primii venituri nominale suplimentare) sunt “incurajati” sa mareasca productia sau sa munceasca mai aprig. Investind mai mult, ei sunt nevoiti sa consume mai multi factori de productie, pe care ii liciteaza de pe piata, deturnandu-i de la utilizarile lor anterioare care acum par a fi mai putin eficiente.

Aceasta situatie presupune deopotriva ca intreprinzatorii care pierd resurse in procesul licitarii continue pe piata, sunt incapabili sa-si completeze proiectele de investitii sau procesele de productie. Ei sunt la fel de bine “descurajati” sa continue activitatea. In concluzie, banii suplimentari vor descuraja motivatia si munca la fel de mult pe cat le si incurajeaza. Banca centrala nu-i poate face peste noapte optimisti pe toti, ci doar pe unii dintre noi – pe cei care beneficiaza de redistributia avutiei operata monetar.

Bine-bine, atunci, va intreba cineva, dar daca inflatia este nociva, atunci nu acelasi lucru se poate spune despre deflatie? Intr-adevar, unul din argumentele in favoarea interventionismului monetar este acela ca economia este supusa uneori presiunilor deflationiste care, daca nu sunt combatute la timp printr-o politica monetara laxa, pot deschide o adevarata ”capcana a lichiditatii”, ducand economia in iadul recesiunii si al somajului.

In primul rand, pentru a fi onesti cu istoria, asa ceva nu s-a intamplat niciodata pe o piata libera. De fapt, deflatia din secolul al XIX-lea a mers mana in mana cu revolutia industriala si cu cresterea bunastarii pentru toti. Chiar si deflatii extrem de acute, precum cea din perioada 1920-1921 din SUA – cand preturile au scazut aproape la jumatate, cea mai mare parte a acestui declin inregistrandu-se in doar 6 luni! – au fost relativ usor suportate de economie.

In al doilea rand, deflatia masiva ar fi imposibila intr-un sistem monetar “inelastic” – adica intr-un sistem de moneda-marfa, precum a fost etalonul-aur. Deflatia masiva nu este decat urmarea unei expansiuni monetare masive, iar acest fenomen nu s-a intamplat la scara sistemica decat in secolul al XX-lea cand – ghiciti ce? – productia de bani a fost reglata nu de piata ci de bancile centrale, a caror politica monetara a fost inspirata tocmai de ideea ca putina (sau putin mai multa) inflatie ajuta.

In incheiere m-as intoarce putin la comparatia dintre inflatia scazuta si paharul de vin. Se stie ca vinul ajuta organismul uman gratie proprietatilor substantelor chimice pe care le contine. Organismul are nevoie de nutrienti si vitamine pentru a se sustine in viata. Ce se poate spune despre economie?

Ca are nevoie de resurse naturale si de capital pentru a sustine structura existenta a productiei. Inflatia nu-I ofera aceste resurse. Inflatia este precum alcoolul din vin: un drog usor. Din aceasta perspectiva, ma intreb cum ar suna pledoaria pentru (putina) inflatie daca publicului i s-ar spune ca inflatia este precum o tigara cu marijuana fumata dupa masa?!

  2013-09-10 2013-09-09 3.6179 4.4705 3.3884 150.9964

Alte stiri din Macroeconomie

Comenteaza Widget stiri